În scrierile sale, Emile Jaques-Dalcroze prezintă ritmica drept modalitate care deservește cântatul și solfegiul. Prin urmare, inițial, ritmica este dezvoltată de autorul său ca soluție pentru îmbunătățirea înțelegerii, învățării și aplicării noțiunilor de solfegiu, urmând ca, mai târziu, prin transformările succesive, ritmica să devină o metodă care să înglobeze noțiunile de solfegiu prin modalități proprii.
Ca profesor de armonie și solfegiu în cadrul Conservatorului de muzică din Geneva, Emile Jaques-Dalcroze descoperă o incapacitate a elevilor săi de a utiliza noțiunile complexe de teorie muzicală într-un mod în care să le dezvolte simțul muzical.
Constata cu uimire că « pentru 9 din 10 elevi armonia nu era decât o chestiune matematică și că nu reușeau să audă interior acordurile pe care le scriau, de unde rezulta în mod fatidic că nu erau capabili să simtă până la capăt emoția muzicală. » (Emile Jaques-Dalcroze, Méthode Jaques-Dalcroze. La Rythmique, 1916)
Astfel că începe să creeze exerciții speciale pentru a-i ajuta să « recunoască înălțimea sunetelor, să măsoare intervalele, să investigheze sunetele armonice, să individualizeze notele diferite din cadrul acordurilor, să urmărească desenele contrapunctice din polifonii, să diferențieze tonalitățile, să analizeze raporturile dintre senzațiile auditive și cele vocale, să dezvolte calitățile receptive ale urechii și, grație unei gimnastici noi care se adresează sistemului nervos – să creeze între creier, ureche și laringe curenții necesari pentru a preface organismul întreg în ceva ce am putea denumi urechea interioară… ». (Emile Jaques-Dalcroze, Les études musicales et l’éducation de l’oreille, 1898)
Toate aceste exerciții au același scop: îmbunătățirea lecturii muzicale și a cunoștințelor teoretice însă modalitatea prin care se ajunge aici este foarte diferită de cea propusă în sistemul clasic. Dalcroze inversează sensul clasic în care teoria muzicală este punctul de plecare substituind lecturii de tip optic și circuitului ochi-mână-voce, o altă abordare. Semnele și noțiunile abstracte ale limbajului muzical sunt mai întâi apropriate prin experiențe de tip senzorial, corporal, devenind astfel concrete pentru cel care le practică.
Astfel, metoda Dalcroze este o metodă de studiere a muzicii care nu doar că nu suprimă solfegiul, ci îl transformă, îl face accesibil și viu. Se învață aceleași noțiuni muzicale ca în orice sistem clasic de predare însă abordarea se bazează pe armonizarea dintre mișcarea corporală și cea muzicală, pe experiența personală care ajută la integrarea unor noțiuni abstracte, teoretice.
În cadrul programului Certificatul Dalcroze în România, solfegiul este predat ca materie obligatorie, iar lucrul este adaptat pe grupuri de nivel. În cele peste 16 ore de solfegiu predate în cadrul programului, participanții vor putea să aprofundeze cunoștințele de teorie muzicală, să-și aproprieze noțiunile teoretice și să le experimenteze prin exerciții tip Dalcroze, să descopere noi modalități de predare-învățare a limbajului muzical adaptate mediului dinamic al societății actuale.
În ce mod studiul solfegiului poate fi de folos unui profesionist care nu activează în sfera muzicală? Muzica poate fi privită ca o limbă, iar solfegiul ca și gramatica ei. Metoda Dalcroze este o metodă de studiu muzical în care solfegiul este în aceeași măsură muzical și corporal. Prin el se stabilește o altă legătură, mult mai profundă cu mediul sonor care vă înconjoară. Aduce o cunoaștere, o conștientizare a modului în care funcționează muzica și a modului în care muzica poate fi folosită în diferite contexte artistice, terapeutice, educaționale.
Sursa: www.culturaprinmuzica.ro
